Omul De Piatra

A fost odata un imparat si o imparateasa, amindoi tineri si frumosi, dar nu faceau copii.
Intr-o zi, veni la imparatul un arap buzat si-i zise:
— Sa traiesti, luminate imparate! Am, auzit ca imparateasa nu face copii si am adus buruieni pe care, cum le-o bea, ramine grea.
Imparatul lua buruienile de la arap si porunci sa-i dea cal imparatesc si un rind de haine de aur ce-ti lua vederile de frumusete, apoi chema pe imparateasa si-i dete buruienile sa le fiarba si sa le bea. Imparateasa chema pe bucatareasa si-i dete buruienile sa le fiarba, fara sa-i spuie de ce treaba sunt. Bucatareasa, nestiind puterea lor, gusta dintr-insele si apoi le duse imparatesei sa le bea. Nu trecu mult timp la mijloc si ramase grea imparateasa si bucatareasa. Iar cind veni vremea, nascura amindoua cite un coconas mai frumos decit tot ce este frumos pe lumea aceasta, si le puse nume unuia Dafin si altuia Afin.
Intr-o zi, imparatul pleca la batalie si, lasind pe fiul sau in locu-i, ii dete o multime de chei in mina si-i zise:
— Fiule, in toate casele ce se deschid cu aceste chei sa intri, iar in casa ce se deschide cu cheia de aur sa nu-ti calce piciorul, caci nu va fi bine de tine.
Cum pleca imparatul din oras, fiul sau intra prin toate casele si vazu o multime de pietre nestimate foarte frumoase, dar nu-i placu nici una dintr-insele; in cele din urma, ajunse si la casa ce se deschidea cu cheia de aur, statu putin inaintea usei, se gindi la porunca ce-i dedese tata-sau, dar biruindu-l nerabdarea, intra inlauntru si vazu un ochean de sticla. Se uita prin el si vazu un palat cu totul si cu totul de aur, incit la soare te puteai uita, iar la dinsul ba. Si intr-insul sedea doamna Chiralina, tinara copila, floare din gradina, frumoasa ca o zina.
Dupa ce o privi mai mult timp, puse ocheanul iarasi la locul lui si iesi afara cu ochii plini de lacrami.
Nu trecu mult timp si imparatul se intoarse de la batalie biruitor; dar in loc sa-i iasa fiul sau inainte, sa-l priimeasca cu bucurie, iesi numai imparateasa si-i spuse ca fiul ei este bolnav. Imparatul pricepu numaidecit de unde-i venea boala si chema pe toti doftorii si doftoritele din lume, dar toti ii zisera ca pina nu va da fiului sau de sotie pe doamna Chiralina, el nu se va insanatosa. Imparatul trimise soli peste soli la doamna Chiralina, dar fu peste putinta, caci tatal ei nu voia sa o marite.
Auzind feciorul imparatului toate acestea, hotari sa se duca el insusi sa o ceara de la tatal ei. Asadar spuse toate acestea fratelui sau de cruce si, intr-o zi, plecara amindoi si se facura nevazuti. Mersera zi de vara pina seara si ajunsera la muma Crivatului, batura la usa si iesi inaintea lor o baba zbircita si ii intreba ce cauta. Ei raspunsera ca cer sa-i gazduiasca pina a doua zi si sa le spuie pe care drum sa apuce ca sa ajunga la imparatia doamnei Chiralina.
Baba se uita la dinsii cu mila si apoi le zise:
— V-as priimi in casa cu mare bucurie, da mi-e frica ca va veni fiul meu si va face pre amindoi sloi de gheata; duceti-va mai bine la sora mea cea mai mica, ca ea poate sa va gazduiasca si sa va spuie si drumul la doamna Chiralina.
Feciorul de imparat pleca inainte si ajunse la muma Vintului turbat; plecara si de acolo si ajunsera la muma Vintului de primavara, batura in usa si iesi o femeie inalta si tinara, si frumoasa. Aceasta femeie, cum vazu pe feciorul de imparat, ii zise:
— Draga Fat-Frumos, stiu ca ai plecat sa cauti pe doamna Chiralina, s-o iei de sotie; dar nu vei putea sa ajungi pina la imparatia ei fara ajutorul fiului meu. Ramineti aci, dar trebuie sa va ascunz foarte bine, caci cum o simti fiul meu ca se afla la mine oameni dupa tarimul cellalt, va omoara. Zicind aceste vorbe, plesni de trei ori din palme si indata sari dupa soba o pasare de aur, cu ciocul de diamant si cu ochii de smarand, si-i baga subt aripi pe amindoi, apoi se sui iarasi pe soba.
Nu trecu mult timp si se auzi o dulce vijiitura de vint, care aducea un miros de trandafiri si de rozmarini, usa se deschise singura si intra in casa un flacau frumos, cu par lung de aur, cu aripi de argint si cu un bat in mina, impletit cu de tot felul de ierburi si flori. Cum intra in casa, zise ma-sei:
— Mama, mie imi miroase a om dupa tarimul cellalt.
— Ti-o fi mirosind, mama, dar p-aicea n-are ce cauta oamenii dupa tarimul cellalt.
Vintul se linisti si se puse la masa; dar dupa ce minca o strachina de lapte dulce de caprioara si bau apa de micsunele dintr-o oala de marmura, se puse la povestit.
Ma-sa, vazindu-l cu voie buna, zise:
— Fiul meu, ia spune-mi, unde este imparatia doamnei Chiralina si cum ar face cineva ca sa o ia de nevasta?
— Greu lucru ma intrebasi, mama! dar, aide, treaca-mearga. Imparatia doamnei Chiralina este departe de aci, cale de zece ani; dar aceasta cale se poate face cit te stergi la ochi daca cineva s-o duce in padurea cea neagra de linga girla de pacura, care arunca cu pietre si foc pina la cer, si daca o incaleca pe busteanul ielelor cu care poate sa treaca girla; insa cine aude si va spune cuiva, acela sa se faca de piatra pina la genuchi. Dupa ce va ajunge la imparatie, trebuie sa se faca un cerb de aur si sa intre intr-insul ca sa ajunga in odaia imparatesei si sa o fure; cine aude si va spune cuiva sa se faca de piatra pina la briu. Dupa ce o va lua de sotie, muma Crivatului, de pizma, o sa trimita un ovrei cu niste camasi frumoase si mai subtiri decit pinza paianjenului. Doamna Chiralina o sa cumpere camasi, si daca nu le va uda cu lacrimi de turturica, cum se va imbraca cu dinsele, va muri; cine aude si va spune cuiva sa se faca cu totul si cu totul de piatra.
Pe cind vintul spunea toate acestea, feciorul de imparat adormise, iar feciorul bucataresei ramasese destept si auzise tot.
A doua zi, dupa ce pleca vintul d-acasa, feciorul de imparat intreba pe muma vintului daca i-a spus fiul sau ceva; dar ea, temindu-se sa nu se faca piatra, ii raspunse ca n-a aflat nimic.
Atunci feciorul bucataresei si cel de imparat luara drumul inainte si se dusera zi de vara pina seara, dar cind fu pe la scapatatul soarelui, auzira un zgomot si un urlet mare, apoi vazura o girla mare de pacura aprinsa, aruncind pietre pina la inaltul cer. Feciorul de imparat se sperie, dar feciorul bucataresei ii zise:
— Nu te teme de nimic si vino cu mine in aceasta padure, si fa ce ti-oi zice eu.
Ajungind in mijlocul padurii, zarira busteanul ielelor, incalicara amindoi pe dinsul si, dindu-i pinteni de trei ori, se prefacu intr-o caruta cu doisprezece cai de foc si intr-o clipa se inalta pina la Vintul turbat si se pogori la portile palatului doamnei Chiralina. Apoi, dupa ce se detera jos, caruta se prefacu iar in bustean si ei ramasera dinaintea unui palat de zamfir (piatra) si cu portile de chiparos; iar la una din ferestre sta doamna Chiralina, imbracata cu haine de aur tesute cu margaritar.
Cum vazu doamna Chiralina pe feciorul de imparat, prinse o asa de mare dragoste de dinsul, incit cazu la grea boala si ajunse la ceasul mortei.
Ce nu facu bietul imparat ca sa o scape? Dar toate erau in zadar. In cele din urma, veni o baba si-i zise:
— Luminate imparate, sa traiesti intru multi ani! Daca vrei sa se faca sanatoasa fiica imparatiei-tale, sa cauti cerbul de aur care cinta ca toate pasarile si sa-l aduci in casa numai trei zile si vei vedea cum se va face sanatoasa.
Imparatul puse sa strige pristavul in toata imparatia; iar dupa trei zile, feciorul bucataresei lovi busteanul de trei ori si se facu un cerb de aur frumos, apoi baga intr-insul pe feciorul de imparat si se puse dinaintea palatului.
Imparatul, vazind cerbul, se dete jos si intreba pe feciorul bucataresei daca-i este de vinzare.
— Nu-mi este de vinzare, ci de inchiriere, raspunse cu semetie feciorul bucataresei.
— Ei bine! ce ai sa-mi ceri, ca sa mi-l dai numai trei zile?
— Sa-mi dai o mie de bani de aur.
Tocmeala se facu si imparatul lua cerbul si-l baga in odaia doamnei Chiralina; apoi se duse la treaba lui.
Cerbul, cum se vazu numai cu doamna Chiralina, incepu sa cinte un cintec de dor, de plingea lemnele si pietrele. Doamna Chiralina adormi, iar feciorul de imparat iesi din cerb si o saruta pe frunte, apoi intra iarasi in cerb.
A doua zi, doamna Chiralina spuse femeilor sale ca a visat de doua ori ca a sarutat-o un june frumos. Atunci una din femei, fiind mai priceputa, zise doamnei Chiralina ca, pe data ce va incepe cerbul sa cinte, sa se prefaca ca doarme si cum va simti ca o saruta cineva, sa puie mina pe dinsul.
Cum veni noaptea, cerbul incepu sa cinte un cintec de jale. Doamna Chiralina se prefacu ca doarme si, cind veni Fat-Frumos sa o sarute, il strinse in brate si-i zise:
— D-acum inainte nu vei mai scapa, ca mult am dorit sa te dobindesc.
Ei se giugiulira ca niste porumbei pina ii apuca ziua; iar cind fu pe la prinz, veni imparatul si cu fiul bucataresei ca sa-i dea cerbul. Doamna Chiralina incepu sa plinga ca nu vrea nicidecum sa se desparta de cerb; dar fiul bucataresei zise incetinel:
— Cere de la imparatul voie sa petreci cerbul pina afara din oras, caci acolo ne asteapta o caruta cu doisprezece cai de foc, in care o sa ne suim cu totii si o sa ne ducem la imparatia lui Fat-Frumos, iubitul tau.
Doamna Chiralina ceru si dobindi de la imparatul aceasta voie si petrecu pe cerb cu mare alai pina afara din oras; atunci Afin lovi cerbul de trei ori in burta si indata se facu dintr-insul o caruta cu doisprezece cai de foc; apoi, luind pe doamna Chiralina c-o mina si pe Dafin cu alta, sari intr-insa si se facura nevazuti. Si dupa ce umblara zi de vara pina-n seara, ca cuvintul de poveste ce d-acilea incolo se gateste, iesira pe tarimul cellalt si ajunsera in tara lor.
Imparatul, cum priimi stire despre sosirea fiului sau, ii iesi inainte cu multime de osti, apoi il insoti cu doamna Chiralina si facu nunta imparateasca, care tinu trei zile si trei nopti.
Intr-o zi, doamna Chiralina sedea la fereastra palatului si se uita la drum, cind iaca un ovrei cu camasi de vinzare. Doamna Chiralina il chema sus si lua doua camasi mai subtiri decit pinza paianjenului si se imbraca cu una dintr-insele. Nu trecu mult si se bolnavi atit de greu, incit ajunse pe mina mortei.
Afin afla de boala imparatesei si intra pe la miezul noptei in odaia unde dormea ea, apoi o stropi peste tot cu lacrami de turturica si iesi afara; dar strejarii de la usa se dusera la Dafin-imparat si-l pirira ca l-a vazut sarutind pe imparateasa.
Imparatul, cum auzi, se facu foc de minie si porunci sa taie capul lui Afin. Dar cind ajunse la locul de pierzare, Afin zise imparatului:
— Multi ani sa-ti dea Dumnezeu, imparate; pentru toata fratia si dragostea mea catre tine, te rog sa stringi pe toti boierii cei mari ai imparatiei, ca am sa spui inaintea lor un mare cuvint. Si apoi vei porunci sa-mi taie capul.
Imparatul porunci sa adune divanul imparatesc, in care sa fie de fata si doamna Chiralina, si aducind pe Afin, ii zise:
— Spune, nelegiuitule, aceea ce ai de spus!
Atunci Afin incepu asa:
— A fost odata un fecior de imparat care prinse dragoste asupra unei fete de imparat dupa tarimul cellalt, si fiindca nu putea sa traiasca fara dinsa, a plecat impreuna cu fratele sau de cruce ca ori s-o gaseasca, ori sa-si rapuie capul prin pustii. Dupa ce umblara lumea in crucis si curmezis, ajunsera la muma Crivatului si o rugara sa le spuie drumul care ducea la fata de imparat dupa care plecasera ei. Muma Crivatului ii trimise la muma Vintului de primavara, care ii gazdui si le fagadui sa intrebe pe fiul sau. Ea s-a tinut de vorba caci, cum a venit fiul sau, l-a intrebat si el a inceput sa spuie asa: imparatia doamnei Chiralina este departe de ei cale de zece ani; dar aceasta cale se poate face intr-o clipeala de ochi, daca s-o gasi cineva care sa se duca in padurea cea neagra de linga girla de pacura care arunca pietre de foc pina la cer, unde va gasi busteanul ielelor si va incalica pe dinsul ca sa treaca girla. Dupa ce va ajunge la imparatie, trebuie sa faca din bustean un cerb de aur si sa intre intr-insul, ca sa ajunga in odaia doamnei Chiralina si sa o fure. Dupa ce o va lua de sotie, sora Vintului turbat, de pizma, o sa trimita un ovrei cu niste camasi mai subtiri decit pinza paianjenului si, daca nu va sti sa le ude cu lacrami de turturica, cum se va imbraca cu dinsele, in trei zile va muri.
Dupa ce vintul spuse toate acestea mume-sei, o jura ca, de va spune cuiva ceea ce a auzit, sa se faca cu totul de piatra.
A doua zi, feciorul de imparat intreba pe muma vintului daca a aflat ceva de la fiul sau; dar ea, temindu-se sa nu se faca piatra, ii zise ca n-a aflat nimic. Iar fratele de cruce al feciorului de imparat nu dormise in noaptea aceea si auzise tot. Astfel, fara sa spuie feciorului de imparat aceasta taina, se duse impreuna cu dinsul in padurea neagra, incalecara pe bustean si trecura girla dincolo.
Cum sfirsi Afin aceste vorbe, se facu de piatra pina la genuchi. Boierii din divan, cum vazura aceasta minune, se speriara. Afin incepu iarasi si zise:
— Dupa ce ajunsera la palatul doamnei Chiralina, fratele de cruce lovi busteanul de trei ori si se facu un cerb de aur si baga pe feciorul de imparat intr-insul, carele prin aceasta siretenie se cunoscu cu fata si o fura.
Zicind si aceste cuvinte, Afin se facu de piatra pina la briu. Imparatul si imparateasa, vazind nevinovatia lui Afin, incepura a plinge si a-l ruga sa inceteze din povestire. Dar el nu voi, ci merse inainte, zicind:
— Dupa ce imparatul se cununa cu doamna Chiralina, nu trecu mult si imparateasa cumpara doua camasi de la un ovrei, se imbraca cu una dintr-insele si indata cazu la grea boala. Afin, stiind din ce venea boala, intra pe la miezul noptii la imparateasa si, gasind-o dormind, o stropi cu lacrami de turturica si o scapa de moarte.
Cum sfirsi Afin aceasta povestire, se facu cu totul si cu totul de piatra, iar Dafin-imparat si cu doamna Chiralina plinsera trei zile si trei nopti; apoi luara trupul cel impietrit al facatorului lor de bine si-l pusera in odaia lor, ca sa-si aduca aminte de dinsul totdauna.
Dupa aceea, ei traira mai mult timp si nascura un copil.
Intr-o dimineata, Dafin-imparat intra in casa imparatesei si-i spuse ca a visat o femeie imbracata in haine albe, care i-a zis ca daca voieste sa invieze pe fratele sau cel impietrit, sa taie copilul lor si sa unga piatra cu singele lui. Imparateasa spuse ca si ea a visat tot un astfel de vis; apoi, unindu-se amindoi, taiara copilul si, stropind piatra cu singe, incepu sa se miste, apoi invie cum se cade si zise:
— O Doamne! da greu somn am dormit.
— E! e! frate — raspunse imparatul —, ai fi dormit mult si bine daca nu taiam copilul ca sa te stropim cu singele lui.
Atunci Afin se cresta la un degit cu cutitul si lasa sa curga singele sau peste copil, care invie numai intr-o clipa; iar imparatul, de bucurie, porunci sa se faca veselie mare in toata tara.
Si incalicai p-o sea si v-o spusei domniei-voastre asa.

Lupul Cel Nazdravan Si Fat-Frumos

A fost odata un imparat si o imparateasa. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe langa palaturile lor o gradina foarte frumoasa. Si atat de drag ii era florile acestui imparat, incat insusi cu multa tragere de inima le plivea si ingrijaa de gradina. In fundul acestei gradini crescuse un mar cu totul si cu totul de aur. Imparatul nu mai putea de bucurie ca in gradina sa se afla un asa pom cum nu se gasea in toata lumea. Se tot intorcea pe langa dansul si se tot uita pe de toate partile la el, de i se scurgeau ochii. Cand, intr-o zi, vazu ca pomul inmugureste, infloreste, se scutura florile si roadele se arata: apoi spre seara da in parguiala. Ii zambea mustata imparatului si ii lasa gura apa, cand se gandea ca a doua zi o sa aiba la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pana atunci.
A doua zi nu se luminase bine de ziua, si imparatul era in gradina ca sa vaza merele cele aurite si sa-si impace nesatiul ce avea de a se uita la dansele. Dara ramase ca iesit din minti, cand, in loc de mere coapte aurii, vazu ca pomul inmugurise din nou, iara merele nicaieri. Inca fiind acolo, vazu cum infloreste pomul, cum ii cade florile si cum roadele se arata iarasi.
Atunci ii mai veni inima la loc si se multumi a astepta pana a doua zi. in ziua urmatoare, ia merele de unde nu e. S-a suparat imparatul, nevoie mare, si porunci ca paznici sa se uite sa prinza pe hoti. Dara asi! unde e pomana aia!
Pomul inflorea in fiecare zi, se scuturau florile, rodul crestea si seara da in parg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci si le lua, fara sa prinza de veste oamenii imparatului. Pare ca era un lucru facut: acel cineva care lua merele isi batea joc si de imparatul si de toti paznicii lui. Acest imparat acum nu-i mai era ca nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era ca nici parga acestui pom nu o vazuse macar. Aceasta il intrista pana intr-atata incat p-aci p-aci era sa se scoboare din scaunul imparatiei si sa-l dea celui ce se va lega a prinde pe hot.
Fiii acestui imparat, pasamite ca-i simtira gandul caci venira inaintea lui si-l rugara sa-i lase a pandi si ei. Mare fu bucuria imparatului cand auzi din gura fiului sau celui mai mare legatura ce facea de a pune mana pe hot. Le dete, deci, voie, si ei se pusera pe lucru. Pandi in ziua dintai fiul cel mare; dara pati rusinea ce patise si ceilalti pandari din naintea lui.
A doua zi pandi si cel mijlociu; dara nici el nu fu mai breaz, ci se intoarse la tatal sau cu nasul in jos.
Ei spusera ca pana la miezul noptii o duc cum o duc, dara ca dupa aceea nu se pot tine pe picioare de piroteala ce-i apuca si cad intr-un somn adanc, si nu mai stiu nimic.
Fiul cel mai mic asculta si tacea. Apoi, dupa ce sfarsi de spus fratii cei mai mari ce li se intamplase, se ceru si el de la tata-sau ca sa-l lase sa pandeasca si el. Cat de trist era tata-sau pentru ca nu se gasea nici un voinic care sa-i prinza pe hotii merelor rase cand il auzi. Iara dupa multe rugaciuni se indupleca. Atunci fiul cel mai mic se pregati de panda.
Cum veni seara, isi lua tolba cu sagetile, arcul si palosul, si se duse in gradina, isi alese un loc singuratic si departat de orice pom si de ziduri, astfel ca sa n-aiba de ce se rezema. Se hotari a sta in picioare pe un trunchi de pom taiat, astfel incat cand i-ar veni somn si ar motai, sa caza jos si sa se destepte. Asa facu, si dupa ce cazu de vro doua ori, i se sperie somnul si ramase treaz si nebantuit de piroteala.
Cand, colea despre ziua, cand somnul e mai dulce, auzi un falfait ca de un stol de paseri ca se apropie.
Trase cu urechea si simti ca cineva jumuleste pomul de mere. Scoase o sageata din tolba, o aseza la arc si, trac! trase o sageata si nu se facu nici o miscare. Trac! mai trase una si iarasi nimic. Cand trase cu a treia, falfaitul se auzi din nou si el pricepu ca stolul de pasari trebuie sa fi zburat. Se apropia de marul de aur si vazu ca hotul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dara tot mai ramasese. Stand el acolo, i se paru ca vede lucind ceva pe jos. Se pleca si ridica acel ceva ce lucea. Cand, ce sa vezi d-ta? doua pene cu totul si cu totul de aur.
Cum se facu de ziua, culese cateva mere, le puse pe o tipsie de aur, si cu penele la caciula se duse de le infatisa tatalui sau.
Imparatul, vazand merele, mai-mai era sa-si iasa din minti, de bucurie; dara isi tinu firea. Puse de striga prin toata cetatea ca fiul sau cel mic a izbutit sa aduca mere si sa se afle ca hotul este o pasare.
Fat-Frumos zise tatalui sau sa-i dea voie acum sa caute si pe hot. Tatal sau nu mai voia sa stie de hot, deoarece i-a ajutat Dumnezeu sa vaza merele cele atat de mult dorite.
Dara fiul cel mic al imparatului nu se lasa numai pe aceea, ci starui pana ce imparatul ii dete voie sa mearga a cauta si pe hot. Se gati de drum; iara cand fu a pleca, isi scoase penele cele de aur de la caciula si le dete imparatesei muma lui, ca sa le poarte ea pana s-o intoarce el.
Lua haine de primeneala si bani de cheltuiala, isi atarna tolba cu sagetile la spate, palosul la coapsa stanga si, cu arcul intr-o mana si cu alta de gatul credinciosului sau, porni la drum. Si aide, si aide, merse cale lunga departata, pana ce ajunse in pustietate. Aci facu popas si sfatuindu-se cu robul sau cel credincios, gasi cu cale sa apuce spre rasarit. Mai calatorind ei o bucata buna, ajunse la o padure deasa si stufoasa. Prin bungetul asta de padure mergand ei pe dibuitele, caci altfel era peste poate, zarira in departare un lup groaznic de mare si cu fruntea de arama. Indata se si gatira de aparare. Cand fura aproape de lup de o bataie de sageata puse Fat-Frumos arcul la ochi.
Vazand lupul una ca aceasta, striga:
– Stai, Fat-Frumos, nu ma sageta, ca mult bine ti-oi prinde vreodata.
Fat-Frumos il asculta si lasa arcul in jos. Apropiindu-se lupul si intrebandu-l unde merge si ce cauta prin astfel de paduri nestrabatute de picior de om, Fat-Frumos ii spuse toata intamplarea cu merele din gradina tatalui sau, si ca acum merge sa caute pe hot.
Lupul ii spuse ca hotul era imparatul pasarilor. Ca el cand venea a fura merele, aduna pasarile cele mai agere la zbor si cu ele in stol venea de le culegea. Ca acea pasare se afla la imparatia de la marginea acestei paduri. Ii mai spuse ca toata megiesia se vaieta de furturile ce face ea poamelor de prin gradini, si le arata drumul cel mai apropiat si mai lesnicios. Apoi, dandu-i un merisor frumos la vedere, ii mai zise:
– Tine, Fat-Frumos, acest merisor. Cand vei avea trebuinta de mine vreodata, sa te uiti la el, sa gandesti la mine si eu indata voi fi acolo.
Fat-Frumos priimi merisorul si-l baga in san, apoi, luandu-si ramas bun, porni cu credinciosul sau si, strabatand desisurile padurei, ajunse la cetatea in care se afla acea pasare.
Cerceta prin cetate si se spuse ca imparatul locului aceluia o tine intr-o colivie de aur in gradina sa.
Aceasta ii fu de ajuns a sti.
Dete cateva tarcoale curtii imparatesti si lua aminte la toate amanunturile ce incongiura curtea. Cum se facu seara, veni cu credinciosul sau si se pitula la un colt, asteptand acolo pana se linistira toti cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piua, Fat-Frumos se urca pe dansul; d-aci pe coama zidului, si sari in gradina. Cand puse mana pe colivie, o data tipa pasarea si, cat ai zice mei, se vazu inconjurat de o multime de paseri, cari mai mici, cari mai mari, tipand pre limba lor. Si atata larma facura, incat se desteptara toti slujitorii imparatesti. Si viind in gradina, gasira pe Fat-Frumos cu colivia in mana si pasarile dandu-se la el sa-l sfasie, iara el aparandu-se.
Pusera slujitorii mana pe el si-l dusera la imparatul, carele si dansul se sculase sa vaza ce se intamplase.
Cum il vazu imparatul, il si cunoscu; apoi prinse a-i zice:
– Imi pare rau, Fat-Frumos, de aceasta intamplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugaciuni, sa-mi ceri pasarea, poate m-as fi induplecat ca sa ti-o dau de bunavoia mea; dara acum, prins cu mana in sac, cum se zice, dupa datinele noastre cu moarte trebuie sa mori. Si numele iti va ramanea pangarit cu ponosul de talhar.
– Aceasta pasare, luminate imparate, raspunse Fat-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tatane-meu in gradina sa, si de aceea am venit sa pui mana pe hot.
– Poate sa fie adevarat ceea ce spui tu, Fat-Frumos, dara la noi, impotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujba insemnata facuta imparatiei noastre te poate scapa si de ponos si de moarte.
– Spune ce slujba sa-ti fac, si ma voi incumete.
– De vei izbuti sa-mi aduci iapa cea sireapa ce este la curtea imparatului meu vecin, vei scapa cu fata curata, si-ti voi da pasarea cu colivia.
Fat-Frumos priimi. Si chiar in acea zi si pleca cu credinciosul sau rob.
Ajungand la curtea imparatului vecin, lua cunostinta de iapa si de imprejmuirea curtii. Apoi, cum veni seara, se aseza cu credinciosul lui la un colt de curte, unde i se paru a fi un loc de parleaz.
El vazuse iapa cum o plimba doi slujitori, si se minuna de frumusetea ei. Ea era alba, avea capastrul aurit si impodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele.
Pe la miez de noapte, cand somnul este mai dulce, Fat-Frumos zise credinciosului sau de se puse piua, iara el se urca pe dansul, apoi pe zid si sari in curtea imparatului. Merse pe dibuitele si in varful degetelor, pana ce ajunse la grajd; si, deschizand usa, puse mana pe capastru si tragea iapa dupa dansul. Cum ajunse iapa la usa grajdului, unde nincheza o data de haui vazduhul si urla toata curtea si palaturile. Indata sarira toti cu totul, pusera mana pe Fat-Frumos si-l dusera la imparatul, carele si el se sculase. Acesta, cum vazu pe Fat-Frumos il si cunoscu.
Il infrunta pentru fapta cea miseleasca ce era sa savarseasca, si-i spuse ca datinele tarei sale da mortii pe furi, si ca impotriva acelor datine el n-are nici o putere.
Fat-Frumos ii spuse drept toata siretenia cu merele, cu pasarea si cu cele ce ii zisese sa faca imparatul, vecinul sau.
Atunci imparatul ii zise:
– De vei putea, Fat-Frumos, sa-mi aduci pe Zana Craiasa, poate ca voi izbuti sa scapi de moarte si sa-ti ramaie numele nepatat.
Fat-Frumos se incumese si, luand pe credinciosul sau cu sine, pleca. Pe drum isi aduse aminte de merisor. Il scoase din san, se uita la dansul si se gandi la lup. Si cat te-ai sterge la ochi, lupul fu aci.
– Ce poftesti, Fat-Frumos? ii zise.
– Ce sa poftesc, ii raspunse el. Iaca, iaca, iaca ce mi s-a intamplat. Cum sa fac eu acum sa ma intorc cu isprava buna?
– De asta iti este? Las’ pe mine, ca treaba este ca si sfarsita.
Si pornira catesitrei spre Zana Craiasa, facura popas intr-o padure de unde se vedea palaturile cele stralucite ale zanei. Se invoira ca Fat-Frumos si cu credinciosul sau sa astepte la tulpina unui copac batran, pana s-o intoarce lupul.
Si mandre palaturi mai avea zana, mare. Insusi lupul se mira de frumusetea si de randuiala cea buna ce era p-acolo. Cum ajunse, facu ce facu si se furisa in gradina.
Ce sa vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le cazuse frunza, si cracile, si ramurelele, de erau ca despuiati. Pe jos, frunzele cazute erau facute scrum de uscaciune. Numai un stuf de trandafiri mai era infrunzit si plin de boboci, unii in floare si altii deschisi. Ca sa ajunga pana la dansul, lupul trebui sa mearga in varful degetelor ca sa nu fasie frunzetul cel uscat, si se ascunse in acel crangulet inflorit. Stand el acolo si pandind, iata ca iese Zana Craiasa din palaturi, insotita de douazeci si patru de roabe, ca sa se plimbe prin gradina.
Cand o vazu lupul, p-aci, p-ci era sa uite pentru ce venise si sa se dea de gol; dar se stapani. Caci era asa de frumoasa, cat nu s-a mai vazut si nu se va mai vedea pe fata pamantului. Avea un par, nene, cu totul si cu totul de aur. Cositele ei lungi si stufoase, de-i batea pulpele. Cand se uita la cineva cu ochii ei ceia marii si negri ca murele, il baga in boale; avea niste sprancene bine arcuite, de pare ca erau scrise, si o pielita mai alba ca spuma laptelui.
Dupa ce dete cateva tarcoale prin gradina cu roabele dupa dansa, veni si la stuful de trandafir sa rupa cateva flori. Cand lupul, care era ascuns in crang, odata se repezi, o lua in brate si pe ici ti-a fost drumul. Iara roabele, de spaima, se imprastiara ca puii de potarniche. Intr-un suflet alerga lupul si o dete lesinata in bratele lui Fat-Frumos. Acesta, cum o vazu, se pierdu cu firea; dara lupul ii aduse aminte ca e voinic, si-si veni in sine. Multi imparati voise sa o fure dara se rapusera.
Fat-Frumos prinsese mila de ea, si nu-i mai venea a o da altuia.
Zana Craiasa, dupa ce se destepta din lesin si se vazu in bratele lui Fat-Frumos, prinse a-i zice:
– Daca tu esti lupul care m-a furat, a ta sa fiu.
Fat-Frumos ii raspunse:
– A mea sa fii, nedespartita pana la moarte.
Apoi se intelesera la cuvinte, si spuse fiecare siritenia istoriei sale.
Vazand lupul dragostea ce se incinsese intre ei zise:
– Lasati pe mine, ca toate le intocmesc eu dupa vrerea voastra.
Si plecara a se intoarce de unde venisera.
Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, si se facu intocmai ca Zana Craiasa. Pasamite lupul era nazdravan.
Se vorbira ei, ca credinciosul lui Fat-Frumos sa stea cu Zana Craiasa la tulpina unui copaci mare din padure, pana se va intoarce Fat-Frumos cu iapa sireapa.
Ajungand la imparatul cel cu iapa, Fat-Frumos ii dete pre prefacuta Zana Craiasa. Cum o vazu imparatul, i se muia inima si prinse un dor de dansa, de nu se poate povesti.
Imparatul ii zise:
– Vrednicia ta, Fat-Frumos, te-a scapat si de ocara si de moarte. Acum te si rasplatesc pentru aceasta, dandu-ti in dar iapa.
Cum puse mana pe iapa si pe capastrul cel minunat, Fat-Frumos o lua la sanatoasa si, puind Zana Craiasa calare pe iapa, porni cu dansa si trecu hotarele acelei imparatii.
Imparatul aduna numaidecat pe sfetnicii sai si purcese la biserica ca sa se cunune cu Zana Craiasa. Cand fu la usa bisericei, prefacuta Zana se dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, carele, clantanind din colti, isi arata dintii ranjind catre curtenii imparatului. Acestia, cum vazura, deodata inghetara de frica. Apoi, dupa ce se mai dezmeticira, se luara dupa dansul cu chiote si cu uideo. Dara lupul, sa te tii, parleo! lungi pasul lupeste, se duse, duluta, de nu mai dete cu mana de dansul. Si ajungand pe Fat-Frumos si pe ai sai, merse cu dansii. Cand fu aproape de curtea imparatului cel cu pasarea, facura ca si la cellalt imparat. Lupul, schimbat in iapa sireapa, fu dus la imparatul carele, vazand iapa, nu se mai stia de bucurie.
Dupa ce priimi cu multa omenie pe Fat-Frumos, imparatul acesta ii zise:
– Ai scapat, Fat-Frumos, si de ponos si de moarte. Iara eu imi voi tinea cuvantul imparatesc, si multumirea mea va fi pururea cu tine.
Porunci, si numaidecat i se dete pasarea, cu colivia ei cu tot. Si priimind-o Fat-Frumos, isi lua ziua buna si pleca. Ajungand in padure unde lasase pe Zana Craiasa, iapa si pe credinciosul lui, pornira impreuna catre imparatia tatalui sau.
Imparatul cel ce priimise iapa porunci sa iasa toata oastea lui si mai-marii imparatiei sale la camp, unde voia sa li se arate calare pe iapa cea atat de vestita.
Cand il vazura ostasii, toti cu totii strigara:
– Sa traiesti, imparate, ca ai dobandit un astfel de odor! Sa-ti traiasca si iapa, care te face sa te arati asa de maret!
Si in adevar, venea, nene, iapa cu imparatul pe dansa, de nu-i da picioarele de pamant, ci parc-ar fi zburat.
Se luara la intrecere. Dara nici pomeneala nu era ca sa se apropie cineva de aceasta iapa, caci pe toti ii lasa in urma.
Cand fu la o departare buna, odata statu iapa, tranti pe imparat, se dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, si o rupse d-a fuga, si fugi, si fugi, pana ajunse pe Fat-Frumos.
Cand fura a se desparti, lupul zise lui Fat-Frumos:
– Iata, de asta data ti s-a implinit toate poftele. Pazeste-te in viata ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, caci nu vei pati bine.
Apoi se despartira, ducandu-se fiecare intr-ale sale.
Ajungand la imparatia tatalui sau si auzind ca vine fiul sau cel mic, ii iesi inainte cu mare, cu mic, ca sa-l primeasca, dupa cum i se cuvenea.
Mare fu bucuria obsteasca cand il vazura cu sotioara cum nu se mai gasea pe fata pamantului, si cu odoare cu nu s-a mai pomenit.
Cum ajunse, porunci Fat-Frumos si facu un grajd maiestrit pentru iapa; iara colivia cu pasarea o puse in palimarul despre gradina.
Apoi tata-sau puse de se facu pregatirile de nunta. Si dupa cateva zile se cununa Fat-Frumos cu Zana Craiasa, intinse masa mare pentru bun si pentru rau, si tinura veseliile trei zile si trei nopti incheiate.
Dupa care traira in fericire, fiindca Fat-Frumos nu mai avea ce pofti. Si or fi traind si astazi, de n-or fi murit.

Punguta cu doi bani

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si mosneagul un cucos; gaina babei se oua de cate doua ori pe fiecare zi si baba manca o multime de oua; iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o zi perdu rabdarea si zise:
— Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar.
— Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cucosul tau, sa faca oua, si-i manca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.
Mosneagul, pofticios si hapsin, se ia dupa gura babei si, de ciuda, prinde iute si degraba cucosul si-i da o bataie buna, zicand:
— Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mancarea degeaba.
Cucosul, cum scapa din manile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum mergea el pe-un drum, numai iata gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa inapoi catre casa mosneagului. Pe drum se intalneste c-o trasura c-un boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucos, vede in clontu-i o punguta si zice vezeteului:
— Mai! ia da-te jos si vezi ce are cucosul cela in plisc.
Vezeteul se da iute jos din capra trasurei, si c-un feliu de mestesug, prinde cucosul si luandu-i punguta din clont o da boieriului. Boieriul o ia, fara pasare o pune in buzunar si porneste cu trasura inainte. Cucosul, suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neincetat:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vezeteului:
— Ma! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea.
Vezeteul se da iarasi jos din capra, prinde cucosul si-l azvarle in fantana! Cucosul, vazand aceasta mare primejdie, ce sa faca? Incepe-a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurei, zicand:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:
— Ma! da’ al dracului cucos i-aista! Ei, las’ ca ti-oiu da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule!
Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptor plin cu jaratic si sa puna o lespede la gura cuptorului. Baba, canoasa la inima, de cuvant; face cum i-a zis stapanu-sau. Cucosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de tot, si se racoreste cuptoriul; ba inca face s-o aparaie prin casa, de s-au indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafar si de-acolo, fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
— Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu si-l zvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vreun buhaiu infuriat i-a veni de hac; l-a lua in coarne, si-om scapa de suparare.
Vezeteul iarasi ia cucosul si-l zvarle in cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei; pan-a inghitit el toata cireada, s-a facut un pantece mare, mare cat un munte! Apoi iar vine la fereastra, intinde aripele in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe!
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos.
Mai sta boierul cat sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una.
— Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca si-oiu scapa de dansul.
Si, cum zice, umfla cucosul de-o aripa si-l zvarle in zahnaua cu banii; caci boieriul acela, de mult banarit ce avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani !
Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui si lasa pe boier in pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cucosului, s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu altaceva; iara boierul se uita galis cum se duceau paserile si zise oftand:
— Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici!
Cucosul insa mergea tantos, iar paserile dupa dansul, si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de pe la poarta incepe a canta: “Cucurigu !!! cucurigu !!!”
Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iesa afara cu bucurie; si, cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cucosul sau era ceva de spariet! elefantul ti se parea purice pe langa acest cucos; s-apoi in urma lui veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul, vazand pe cucosul sau asa de mare si de greoiu, si incunjurat de-atata amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul i-a zis:
— Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.
Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de galbeni, care stralucea la soare de-ti lua ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmerdandu-l.
Atunci, iaca si baba vine nu stiu de unde; si, cand a vazut unele ca aceste, numa-i sclipeau rautacioasei ochii in cap si plesnea de ciuda.
—Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni!
—Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba! Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am batut eu cucosul, stii tu din a cui pricina… si iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din manile babei, fuge pe drumuri. Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba si incepe de pe la poarta: “Cot, cot, cotcodac !” Baba iesa cu bucurie inaintea gainei. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si, dupa vrun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!… Si, cand se uita in cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica. Baba, cand vede ca s-a batut gaina joc de dansa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! Si asa, baba cea zgarcita si nebuna a ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca si rabdari prajite in loc de oua; ca bine si-a facut ras de gaina si-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nemica, sarmana!
Mosneagul insa era foarte bogat; el si-a facut case mari si gradini frumoase si traia foarte bine; pe baba, de mila, a pus-o gainarita, iara pe cucos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cucos de facut cu bors.